stau la marginea unui cântec şi privesc cu ochii larg deschişi cum se construieşte pe marginea unui cordon împletit de sentimente şi gânduri peste care pun intenţie paţial conştientă, parţial inconştientă, realitatea. uimit... încă, în cana mea de cafea miroase a tămâie şi lumina ce se filtrează printre crengile dezgolite încă, ale copacilor devine lumina dintr-o catedrală gotică, irumpând din înaltul cerului de piatră către micimea şi normalul scării umane. de aici de unde toate lucrurile sunt numai aşa cum pot fi: NATURALE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu