duminică, 31 ianuarie 2010

Farina blanca

E ceaţă, şi nu în suflet, nu în atmosferă, ci în ochiul meu drept, aşa e când ai copii, ţi se mai şi întâmplă accidente. Dar nu despre asta trebuia să povestim azi.

E timpul acesta care te trage în el, ca o hulpavă-maliţioasă gaură neagră, o incomensurabilă micime concentrând în esenţa ei şi spirit şi materie, aruncându-ne în plutire. e starea de început, frăgezime infinită, cald abia pornit. şuier de izvor abia născut. fâşâit de păpădie în vânticel de primăvară. şi câte şi mai câte...

o inspiraţie din molecula îngheţată de afară, ce picură, inspre 1 - 2 grade Celsius, o expiraţie, vălurită şi efemeră, inconştientă şi înnmiresmată. o legătură mielinizată ca o pânză urişească de arahnide galactice ce prind în ţesătura viselor lor dimensiunea aceasta banală şi canonică. respiră, organul acesta din care noi zărim molecule - galaxii. şi atunci noi, fără esenţă, suntem idee de particulă, doar gând de idee, poate nici atât. dar compensăm altundeva, ascuns, neexplicat, nedescoperit.

suntem plini de pulbere de stele, frământată atent de o dimensiune abstractă a iubirii, şi modelaţi ca din lut, cu apa sfântă plânsă de ochii înaripaţi ai serafimilor.