vineri, 6 august 2010

LOGIC, NU?

Nu. În sfârşit,până acum trei ani, când a început totul. La trei ani de la acel eveniment m-am hotărât că ar fi timpul să scriu ce s-a întâmplat pentru ca lumea să înţeleagă, căci puţini ştiu, iar cei ce ştiu ori nu mai pot vorbi, ori nu vor vorbi.
Era o după amiază ca oricare alta. Ca orice ziarist care mă respect, mă aflam în căutarea unei bombe. Şi iată că vine la mine un tip solid cu ochelari fumurii, îmbrăcat în negru şi mă invită să fotografiez câte ceva din descoperirile sale. Bucuros, l-am urmat în luxosul Mercedes S-Klasse şi mai apoi într-o vilă în care totul era la superlativ. Un peisaj, o atmosferă cu adevărat specială. Terase, piscine, lacuri artificiale. . .Dar să trec la subiect, căci cititorul asta caută.
Când am ajuns în laborator am rămas -la propriu şi la figurat- cu gura căscată. Nu puteam să cred. În cameră toate lucrurile pluteau, ca de altfel şi un om micuţ şi îndesat care se lăfăia pe un fotoliu într-un colţ al camerei. Am privit uşa deschisă şi am păşit înăuntru. Nefiind obişnuit cu lipsa gravitaţiei, precum colegul meu, mă înfipsei cu capul în tavan şi scăpai aparatul de fotografiat, însă acesta se bălăngănea singuratic lângă mine, nemânat de nici o forţă.
Acesta a fost primul contact cu “SCRIITORII”. Din punct de vedere fiziologic erau normali, însă când era vorba de creaţie, ei aveau ceva special. Puteau să creeze absolut orice.
Între timp lucrurile s-au agravat. Suntem într-un sistem solar cu 43  de Terre, doi Sori şi 21 de Lune. Bineînţeles că articolul meu nu a apărut, dictatura SCRIITORILOR având grijă de acest lucru. De fapt nu ştiu dacă cineva mai ştie, în afară de guvernanţi, cine îi conduce de fapt şi încotro.
Cam atât pentru prima scriere. Calc pe covor şi acesta ţipă la mine că nu m-am spălat pe picioare azi. Mă duc la baie, intru prin uşă şi mă agăţ de clanţă şi-mi rup hainele, însă ţesătura se reface aproape instantaneu. Dau drumul la duş şi picăturile se dirijează singure spre picioarele şi mâinile mele. Operaţiunea fiind terminată, mă întorc în dormitor, acolo unde-mi lăsasem notiţele. Tocmai la timp, căci stiloul începuse deja să se joace pe hârtie desenând tot felul de nebunii. I-am sustras foile şi l-am aruncat într-un sertar în care puteam să am încredere. Mă întreb cum or să mă elimine şi în ce fel. Ies afară; cei doi sori strălucesc haotic prin încâlceala de planete şi sateliţi naturali ce lasă umbre ascuţite peste copacii incolori din faţa casei mele. Undeva, deasupra lor plouă, dar picăturile dispar pur şi simplu la circa un metru mai sus de coroanele lor schimbătoare. O doamnă trece pe lângă mine şi mă pocneşte, aşa de salut. Îmi dau seama că o altă schimbare are loc chiar acum, o simt în mine. De după colţ apare un bărbat, mă ia de braţ şi mă sărută. Nu spun nimic, nu mă împotrivesc, nici n-aş putea, schimbarea deja mă afectase şi vorba aceea, iarna sunt străzile pline. A fost superb, dar acum mă duc la birou, dacă se mai poate numi aşa inelul ce înconjoară Pământul meu, în care, undeva acolo sus, e o cămăruţă doar a mea, mobilată cu mâna mea. Vântul adie uşor răsfirându-mi puţin părul şi încălzindu-mă. Pe lângă mine zboară maşini şi case luate de briza de primăvară. A doua zi termin articolul şi îl public. În ziar, literele fosforescente strălucesc în zi la fel de tare ca şi noaptea. Încerc încă o dată duritatea hârtiei cu pichamerul şi după ce mă declar satisfăcut îmi scuip articolul pe prima pagină. Literele se scurg uşor de pe plăcuţă în paginile ziarului. Acesta, hămesit, le înghite, le ordonează şi apoi râgâie zgomotos. Titlul, mare, străluceşte haotic -nu mă întrebaţi de ce am pus virgule că nu ştiu ce sunt alea- m-am gândit că astfel o să atragă privirile: E LOGIC, NU? NU. Trec pe la standul de ziare şi râd din plin când vânzătorii îşi întind ziarele pe tarabe. Se simte o altă schimbare în aer. E ceva ciudat. Dar nu mă mai interesează, la câte schimbări au loc pe oră. Aşa că mă duc şi cumpăr un ziar. Îl vâr bine în buzunar şi mă îndrept către modestul meu Maseratti. Scot ziarul şi-l arunc în rezervor. Acum, că am plinul făcut, cred că trebuie să-mi iau o vacanţă în spatele casei, pe unde trece toată lumea. Mai ales că de azi sunt şomer.

Un comentariu:

-X- spunea...

Granita dintre real si ireal e foarte volatila :)

Mi-a placut atmosfera povestii.