joi, 7 octombrie 2010

ARIPI DE CEAŢĂ

CAPITOLUL 1

PASEAM ADESEA PESTE GÂNDURI
CU MINTEA ÎNVALUITA ÎN CASCADE
MUREAM SI REÎNVIAM CA UN PHOENIX.
ÎMI LIPEAM URECHEA SI ASCULTAM;
LUMINA SUSURA, GÂDILÂNDU-MI NARILE
SI ATUNCI MA RUGAM, CA UN NEBUN NERECUNOSCATOR.



Continuitate şi sfârşit. Definiţii nesigure pentru incertitudinile vieţii cotidiene. Palide reminiscenţe ale unei umanităţi redescoperite; apelul la raţiune. Cu toate interminabilele…
Seara se lãsa calmã, pe nesimţite peste vârfurile brazilor, ce tremurau înfriguraţi la vederea stelelor. Pulberi nevăzute de linişte şi armonie se răspândeau peste geamuri şi în case. Luminile pâlpâiau, parcă ruşinoase, parcă prea îndrăzneţe deasupra smocurilor verzi de iarbă.
            Cu paşi siguri, dar întristaţi, păşea ca-n fiecare seară, urcând muntele. Ştia drumul acesta; îl putea parcurge oricând cu ochii închişi. Aici o creangă prea joasă, aici o rădăcină ieşită din pământ. Le ştia pe toate. Şi toate îl aşteptau în fiecare seară să păşească, într-un ritual de mult deprins, să urce iarăşi şi iarăşi şi niciodată să nu se sature.
            Ca niciodată, se opri în dreptul uriaşului scorburos -monument al rezistenţei naturii, epavă, martor la efemeritatea clipelor- pe care-l ocolise de atâtea ori. De câte ori oare?… Mintea, prinsă de vraja peisajului nu putea să-i ofere un răspuns. De fapt cine ar fi putut răspunde la o asemenea întrebare?
            Gândurile îl purtau undeva departe. Ochii îi erau larg deschişi, dar nu mai percepeau splendorea tonifiantă a naturii. Imagini haotice se prelingeau printre brazi, acoperindu-i. Castele cenuşii şi încremenite de vreme îi apărură în minte. Planoare uriaşe distrugeau echilibrul cu huruitul lor croncănitor, stele necunoscute răsăriră din spatele uriaşilor munţi ce se afişau, undeva în depărtare, pe jumătate înzăpeziţi. Nişte mogâldeţe, suite pe scutere zburătoare trecură pe lângă el într-o viteză ameţitoare.
            Se trezi. Vântul sufla îndârjit printre brazi, spulberându-i părul. Peisajul devenise destul de întunecat. Se gândi la panta care urmează şi-şi concentră forţa pentru acest ultim asalt. Mâinile se apucau, disperate, de tot ce prindeau, pentru a susţine corpul, ce trăgea către hău, către banala dimensiune de unde încerca Igor să evadeze. Urcă panta şi sudoarea se simţea rece, curgând stăruitoare, provocându-i accese de furie, atunci când o ştergea cu mâneca.
            Peştera se arătă privirii, aşa întunecată şi plină de speranţă. Nu ştiu de ce îi veniră în minte chiar atunci cuvintele tatălui său, înainte ca acesta să-i părăsească pentru totdeauna. Glasul lui răsuna răguşit şi stins în mintea tânărului:
- Să nu mă uiţi, Igor, te rog…, după care muşchii i se descordară şi plecă spre ţara făgăduinţei eterne. Cuvintele tatălui său veneau acum ca un blestem stăvechi, al cărui înţeles nu poţi să-l pătrunzi, dacă nu îi întelegi pe cei care l-au făurit. Şi blestemul lui Dumnezeu nu e de fapt blestem, dar în aroganţa lui, omul, nu poate vedea limita pe care tot noi o tragem pentru a fugi de orice nu înţelegem sau nu ne place. Noroc că Dumnezeu nu bleastămă.
            Paşii migdalau ecouri în întunericul aproape înspăimântător al peşterii. De câte ori venise aici şi tot îi mai era frică. Şi de ce nu i-ar fi? Cine ştie ce surprize îi mai oferea azi peştera?
            Picături neauzite se prelingeau pe pereţi, afundându-se în minusculul râuleţ ce cotrobăia peştera haotic, într-un avânt aproape de limita imposibilă a suportabilităţii, ca un carusel străvechi ce nu se mai poate opri din cauza inerţiei fantastice căpătată de-a lungul timpurilor, îndreptat spre locuri pe care nici el nu le văzuse. Şi de câte ori fusese! Aprinse torţele de pe margine, luă una şi porni, hotărât să înfrunte necunoscutul până la capăt.
            Lumina torţei îl îndemna tot înainte în necunoscut, în binecunoscut...
            Himere se năşteau pe pereţii atât de bine ştiuţi de el. Aici casa din Wellington, pe care o vizitase acum un an într-o excursie cu şcoala, sau turnul din Pisa, înclinat către haos, şi multe altele. Semnele trecerii lui fugare şi amintirile legate de aceste locuri erau adânc impregnate în memorie. Detalii ale stâncii săpate de atâta amar de vreme în pereţii sinuoşi ai peşterii. Dar cu cât îl acapara cu uriaşele-i secrete, cu atât memoria se arăta inutilă în faţa noului. Mergea de vreo oră când se opri deodată la vederea imenşilor stâlpi formaţi din îngemănarea stalactitelor cu stalagmitele într-un sărut etern, parcă răsărit din trecuturi neştiute.
Tăcerea muşca adânc din el, închizându-l tot mai mult în coridoarele şi pasajele lui interioare, pe unde nu mai călcase până atunci. Măreţia peisajului îl copleşea, provocându-i stări de ameţeală şi furnicături în tălpi, de parcă ar călca deasupra unei uriaşe prăpastii, pe o sforă, undeva sus.
Fiori apăsători îl încercară dintr-o dată. Simţea ceva pe spate, ca o palmă, dar nu avu curajul să se întoarcă. Şi era cât se poate de reală; senzaţia. Urcând uşor pe spate, urmărindu-i linia coloanei vertebrale. Tricoul, iscat de palma străină, avea o tendinţă reală de înălţare. Când ajunse pe gât, se “transformă” în două degete ce se prelingeau uşor pe faţa-i încremenită. Apoi o alta. Pe umărul stâng. Cele două palme coborâră încet de-a lungul gâtului, pe piept, şi când coatele ajunseră toate la acelaşi nivel, Igor simţi pe spate sânii tari ai fetei. Clipa în sine nu durase prea mult, dar pentru el etrnitatea părea a fi doar o secundă în comparaţie cu clipele în care senzaţii năvalnice îl încinseseră, ca o perdea de foc.
Se întoarse şi rămase cu gura căscată... O ştia... O visase sau chiar acesta era un vis. Atinse mâna fetei şi privi liniile perfecte desenate în palmă, mozaicuri fără de înţeles, martore ale unui viitor fără sfârşit.
O privire în abisul negru, fără limite al ochilor fu de ajuns. O prinse în braţe şi căzură amândoi în puful adânc şi moale aşternut pe jos. Corpurile li se îngemănară într-o iubire cosmică, o metaforă infinită a vitalităţii fără de sfârşit a sufletului uman; simţurile se amplificau, ca o gigantică hiperbolă, către nesfârşire. Secunde de ceaţă: secole de gingăşie şi pasiune. Şi secolele se sparg cuprinse de iuţeala percepţiei secundei. Porţile visării, larg deschise, îi introduseră într-o lume magică.
Stele uriaşe şi lăptoase picurau orbitor în lumina palidă a unei lumânări. Corpul i se zvârcolea ca un peşte prea pofticios de viaţă, prins într-o plasă, chiar de pescar amator, dar nu privitor inutil. O spumă caldă i se prelinge pe tot corpul şi parcă zboară. Căldura devine insuportabilă. Se tăvălesc nebuneşte prin iarbă şi luna le zâmbeşte singuratică, apatică, hâdă.
Un lichid fierbinte i se prelinge pe frunte şi mai departe pe obraji, ca un râu năvalnic, născut peste cascade megalitice. Pleoapele închise încearcă vaga lumină existentă şi sângele apăru, persistent şi agasant, în ochii obosiţi de atâtea miraje reale, aţintiţi imobili în tavan. Valuri uşoare bântuie un mal, în apropiere şi o briză plăcută suflă abia perceptibilă peste pereţii vlăguţi ai grotei. Se ridică, privindu-şi trupul obosit de fantasme de gheaţă. Salivă i se prelingea dintr-un colţ al gurii într-o scenă macabră. Se apropie de apă şi-şi priveşte chipul, sculptat în ani de suferinţă, răvăşit, în apa tremurătoare. Ultima rugăciune...
Când se trezi din nou, apa rece de izvor îi răcorea trupul istovit de atâta zbucium. Parcă trecuse o secundă şi totuşi atât de mult. Percepţia temporală i se părea ca un soare iarna, ascuns de hoarde de nori plumburii, vag şi incert. Se târî până la mal şi se aşeză pe solul jilav de rece.
-O să mor, îşi spuse şi vocea i se păru ireală, răguşită.
Copaci malefici creşteau în jur, ucigând orice urmă de familiar. Totul părea că se transformă sub acţiunea unor forţe necunoscute.
Ochii îl încredinţau, dar ce mai putea să creadă? Închise ochii, dar freamătul din jur nu se opri decât într-un târziu. Îi deschise, şi un tipăt prelung explodă în liniştea ireală din jur.
El ţipase.
Umbre cadaverice se prelungeau ameninţătore prin labirinturile pe care noile “plante” le formaseră, încolăcindu-se unele peste altele, într-o dezordine relativă, formând adevărate galerii. Nemişcarea lor şi liniştea din jur păreau atât de reale şi crude...
-N-am mai avut de mult un aşa coşmar.
… şi porni, la întâmplare, printre miliardele de necunoscute. Era parcă hipnotizat, trecut într-o altă dimensiune.
-Mai ceva ca la Twilight Zone. Oricum, era varză…
Razele, cândva gingaşe, ale soarelui, de abia sclipeau printre vagile spaţii lăsate de culoarea sângerie a “pădurii”, de parcă era gata să picure. Dar paşii nu-l purtară prea departe. Căci, un miriapod gigant îi tăie calea, rupând monotonia roşie dinprejur cu cenuşiul lui dezolant. Colţii imenşi se opriră la câşiva metri de el, neavând loc prin ţesătura complicată a pădurii. Într-o cascadă de lumină şi sângeriu barierele căzură. În ochii larg holbaţi i se citea mirarea, ca şi cum totul era doar un teribil coşmar din care nu poţi scăpa decât printr-un mod miraculos.
-“Visez”…
Şi visul continua. Cu o rapiditate uimitoare, canalul se refăcu. Ţepi uriaşi îi şuierară pe la urechi şi se înfipseră în corpul zemos al monstrului. Acesta se zbătu o clipă înainte de a fi înghiţit cu totul de pădurea carnivoră. “Lemnul” acesteia strălucea a sânge. Totul durase doar o clipă, o clipă lungă cât o viaţă.
“Imaginaţie bolnavă”.
Fugea. Fugea nebun către nicăieri. Doar intensităţile culorilor îl ghidau.
“Acesta e un artist mai bun decât mine”…Şi întotdeauna fusese. Paradoxal şi poate nu.
O gaură se ivi în ţesătura nesfârşită de crengi plumburi, dezolante, temute. Soarele îl izbi în figură. Ardea atât de puternic şi de aproape, că întinse mâna să-l atingă. Fără succes. Infinitul îl ocolea, la fel şi moartea. Întoarse capul. Peisajul din urmă tăia adânc în realitate.
-Am înebunit. Cu siguranţă. “Să mă duc acasă”.
Pădurea se termina la baza şoselei. De partea cealaltă, aceiaşi copaci şi iarba verde: realitatea; dar când se întorcea şi vedea degradeul halucinant al pădurii ucigaşe nu se gândea decât că înebunise.  Înebunise de-a binelea.
Păşi pe şosea, dar aceasta rămase impasibilă la paşii grei de viaţă ce se aşterneau pe ea. Un zgomot îndepărtat de maşină îi dădu o speranţă. Se aşeză pe iarba verde de pe marginea drumului şi culese o floare. Închise ochii, să nu mai vadă oroarea. Simţi cum pământul fremătă sub el. Floarea, parcă i se strecura printre degete, curgând. O frică năpraznică îl lovi în ceafă cu puterea unei rachete nucleare. Ochii i se deschiseră şi se întoarse.
“Nu e adevărat…!”
Fără să mai gândească se năpusti pe şosea. Abia avu timp să vadă maşinile venind. Cu toate acestea, nu îl lovi decât una din cele trei maşini de poliţie.

/ Am avut impresia că acesta va fi sfârşitul, dar nici pe departe. În acel moment aşa părea, deşi ceva situat în adâncul meu încerca să-mi spună ceva, nu am înţeles până acum./

Ochii şi-i simţea grei sub impactul mai mult al momentului decât al suferinţei pur fizice. Nu putu să-i deschidă când simţi braţele mari, puternice, punându-l pe capota maşinii. Doar că auzul îi oferea încă odată o mostră de virtuozitate, reuşind să izoleze, parcă spaţii întregi de sunete care nu aveau nimic uman, sau măcar pământesc în ele. Revenind la imagini, acestea erau înfiorătoare chiar şi pentru cel mai insensibil om din lume. Resturi umane zăceau sfâşiate pe o porţiune incredibil de mare, de parcă o uriaşă bombă căzuse peste ei uitând să distrugă şi şoseaua. De altfel curăţenia din maşinile de poliţie contrasta grosolan cu petele exterioare. Simţi că nu mai simte şi chiar leşină pentru a doua oară în viaţa lui. Într-un târziu lumina îi inundă retina ca o zi de vară, , dar mai curând ca o zi de coşmar din care părea că e incapabil să evadeze. Culoarea peisajului din stânga se schimbase radical de când plecase în lumea stigmatică a viselor, ca de altfel şi şoseaua, impecabil de curată, de parcă tot peisajul fusese curăţat de nişte aspiratoare imense, şi poate că se întâmplase chiar aşa. Oricum, avea de ales: să stea să aştepte- pentru ce sau cine nu ştiu - sau să “aresteze” o maşină de poliţie şi să plece acasă, poate că totul se va termina odată ce se va vedea în spaţiul acela binecuvântat, măcar de prezenţa mamei sale. Aşa că neavând prea multe variante o alese pe cea de-a doua şi purcese la a-şi alege mijlocul de locomoţie. Victima se materializă într-un superb BMW 540i achiziţionat de curând de către poliţia locală, după faptele de vitejie de luna trecută, când realizaseră cea mai mare captură criminală din istoria ţării, ca o recompensă împreună cu încă alte şase bucăţi. Zis şi făcut. Cei 286 de cai putere izbucniră cu toţii deodată la apăsarea acceleraţiei ca şi cum nu el ar fi plecat ci pământul s-ar fi rotit deodată mai repede decât ar fi trebuit. Cu toate sistemele electronice ale maşinii roţile scârţâiau nebuneşte la fiacare curbă. La un moment ieşi cu roţile de pe dreapta în afara şoselei şi fu nevoit să oprească, să dea înapoi.
-Ca-n filme, nu?
Însă nimeni nu-i răspunse. Oricum glasul lui fu de ajuns. Cu mişcări lente lăsă oglinda să-i vadă chipul. Câteva zgârieturi, vânătăi, dar nici vorbă de monstru. Şi atunci de unde… Porni din nou. Cei opt cilindri se zguduiau sub imboldul nebunesc al lui Igor. Însă totul se domoli când ajunse la ultima curbă, după care perspectiva i se deschidea înspre căminul spre care zbura acum. Maşina se opri cu o smucitură şi coborâ. Acasă, ce cuvânt straniu i se părea acum. Şi cât de normal suna până, chiar ieri. Sau poate că nu chiar ieri.
            Soarele strălucea placid ca de fiecare dată, răsărind mai târziu pentru ei, cei din vale. Casa cu pereţi netezi îi dăduse de la început o senzaţie de sacru şi profan, deopotrivă. Ar fi vrut să poată să zboare, să-si frece palmele de-a lungul zidului, tot mai sus, să lase răceala acestuia să-i inunde fiinţa. Câteodată se visa în interiorul zidului şi de fiecare dată se trezea plin de transpiraţie. Doctorul era de părere că e normal ca un copil să aibă fantezii. Mai ales unul care îşi pierduse tatăl la o vârstă atât de mică. Nu ştia de ce, dar chipul blajin al doctorului îi alunga de fiecare dată coşmarurile, îmbărbătându-l parcă. Totul devenea un joc al magiei. Stetoscopul devenea eroul legendar ce învingea monştrii, degetele doctorului deveneau prietenii eroului, în final binele era învingător în lupta cu fantasmele care mai acum câteva ore păreau de neînvins. Poate că faptul că doctorul era de felul lui foarte atent şi că pe deasupra mai era şi prieten de familie schimbau eficienţa tratamentului.
            După moartea tatălui său aceleaşi sfaturi, aceleaşi vorbe goale. Numai că de acum Igor nu mai era cel de dinainte. Şi odată cu el evoluaseră şi visele. Cum închidea ochii imagini haotice i se perindau în creier. Scrieri indescrifabile îi străluceau în faţa ochilor închişi. Mai apoi, acestea apăreau şi când ochii îi erau larg deschişi.
            Igor era bine cunoscut în şcoală ca un desenator bestial, cum îl numeau colegii. Îşi întemeiase chiar şi o mică afacere, lucru care îl mai smulgea din realitatea paralelă care îl bântuia. Desena tricouri. Avea un talent uriaş. Şi colegii îl iubeau pentru asta. Desena orice. Dar cel mai mult îi plăcea să-şi deseneze fanteziile: nave spaţiale, oraşe extraterestre agăţate de un colţ de asteroid, alieni, peisaje de pe Jupiter, sau vreo furtună de praf pe Marte. Punea tot sufletul în asta şi nimeni sau nimic nu-l putea despărţi de muncă până nu o termina: foame, sete, prieteni sau vreme frumoasă. Până la urmă deveni o adevărată celebritate. Totul începu într-o dimineaţă de gheaţă de decembrie. Fiind un pic bolnav, nu putu să se deplaseze să ducă un tricou pe care tocmai îl terminase cu o seară înainte. Astfel că proprietarul acestuia împreună cu tatăl acestuia se deplasară în acea dimineaţă până la locuinţa lui. Mama lui îi conduse sus, la el în cameră. El tocmai desena o clădire aparent imposibilă; nişte console imense deasupra unor constelaţii de sfere ce păreau că se rotesc fiecare după o lege a ei. Şi multe astfel de “conglomerate” formale ce făceau parte dintr-un ansamblu mult mai mare, aşternute pe un carton ce urma să acopere ultimul perete rămas gol. Tatăl copilului, la început vrăjit pur şi simplu de ceea ce vede, nu observă decât într-un sfârşit. Se aşeză la masa la care cu câteva minute mai înainte şedea Igor, sorbind din cafea şi făcând calcule. Era inginer constructor. În mijlocul planşei pe care tocmai o desena, era reprezentată o structură ce urma să devină punctul de interes al desenului: un aerodrom aparent imposibil. De ce aparent? Pentru că după câteva ore bune de calcule hotărâ că toate structurile inventate de Igor erau perfect posibile. Entuziasmat, chemă câţiva prieteni de breaslă, împreună cu care hotărâ, bineînţeles că pe numele lui Igor şi cu acceptul lui, să la breveteze. Concepţia era cu totul revoluţionară pentru simplu fapt că prmitea la folosirea acleiaşi cantităţi de metal nu numai o mai mare deschidere ci şi o mai mare libertate de rezolvare interioară, pe lângă aceste două calităţi indiscutabile având şi o frumuseţe specială. Aşa că, după brevetarea acesteia, Igor îşi văzu unul dintre vise îndeplinit. Administaţia locală luă o hotărâre care îi dădu posibilitatea să proiecteze un parc de distracţii S.F. Utilizând  structura imaginată reuşi un parc ce atrăgea nu numai copii din toată lumea, dar şi adulţi, fascinaţi de ceea ce putuse să imagineze. Acest loc, atelierul lui şi peştera, aproape că îi mâncaseră tot timpul şi parcă trăia un vis, prea frumos de altfel. Dar ceea ce se întâmpla acum întrecea orice realitate născocită de el. Pentru că totul părea atât de real. Totul: pădurile, fata, schimbările.
            Mama îi ieşi în întâmpinare alergând. Igor o imită şi porni hotărât să o imite. Cei doi se întâlniră într-o caldă îmbrăţişare, una de care nu mai avusese nici unul din ei parte de cam mult timp. Deşi nu era mama lui naturală între cei doi se clădise o relaţie foarte strânsă, o prietenie atroce în intensitatea ei.
            Nici unul nu putu să scoată o vorbă. Tensiunea momentului atârna în aer ca un preludiu al unei ploi de vară. Se priviră în ochi câteva secunde şi apoi căzu. Culoarea pielii i se degrada către cadaverică. Carnea dispărea, oasele parcă sugând toată seva vitală, făcând-o aproape transparentă. Degetele dezvăluiau oasele mici, de parcă erau văzute printr-un aparat de radiografii. Devenise atât de slabă! Părul zăcea în câteva smocuri lângă… cap. Ridurile de pe craniu se citeau perfect. Ochii i se afundaseră  în cap şi când deschise gura nu reuşi să scoată decât un gâlgâit sec şi macabru.
Nori fantomatici treceau pe cer şi “parcă” era singur.
            “Mamă…”
            O luă de jos şi parcă nu era, atât de uşoară devenise. Obrajii i se mulaseră pe gingiile lipsite de dinţi. Îi dădu nişte apă, dar mâncarea o refuză. Simţea că-şi pierde minţile. Se plimba prin casă ca un nebun. Tot ce ţinea de natural se transformase.
            Crainicii de la televizor erau nişte imense guri ce debitau, odată cu cacofonia de cuvinte -aşa zisele ştiri- o mare de bale scârboase. Animalele deveniseră monştrii periculoşi ce se devorau oricând aveau ocazia. Reportajele de la televizor dezvăluiau o faţă nouă a Pământului, parcă din filmele de groază. Toate şi toţi se schimbaseră. Numai el nu. Şi când asta îi revenea în minte, ce-i drept destul de persistent, o întrebare fără răspuns clocotea la limita percepţiei posibile:”vinovat?…vinovat?…
            Doar că nu mai avea unde să fugă, unde să se ascundă. Nici desenul nu-l mai putea despărţi de realitatea înconjurătoare. Nu putea să nu se uite pe fereastră la pădurea tremurătoare ce se mărea pe zi ce trece, cucerind noi teritorii, pulsând în continuare acele lichide necunoscute. Până şi temuta pădure ucigaşă de vis-a-vis îşi strânsese rândurile, lăsând locul celeilalte. Părea că toată lumea cunoaşte regulile guvernante, doar el nu.
            Mai greu era să trăiască. Tot ceea ce consuma noua societate îi dădea dureri de cap. Cu greu reuşea să “savureze” o masă pe zi, din ceea ce se dădea pe toate drumurile.
            Şi pădurea se mărea la infinit, într-o creştere haotică, necontrolată…
            Era ca un joc lego. Clipele se închegau unele peste altele într-un haos total. Scenele de nebunie colectivă erau ştirile cele mai îmbucurătoare pe care le auzeai. Zilele treceau serbede peste Igor ca dune uriaşe rostogolindu-se peste un biet gândăcel; luptându-se răzbătea la suprafaţă.
            Asta până când se termină. Nu mai erau pe Pământ decât casa şi o masă informă, transparentă, gâlgâind scârbos. Igor îşi efectua alergarea de dimineaţă.
            “Scările astea au început să scârţâie.”
            Şi sus. Şi jos. Şi apoi gresie şi apoi covor. Pădurea şi pereţii. Lumină şi întuneric.
            “Şi mama n-a mâncat nimic de o săptămână. Şi nici eu.”
            Se repezi pe scări în sus. Şi apoi peste covorul tocit şi se opri la uşă.
            -Draga de ea. Uite cum doarme, fără nici o grijă.
            Aşa, de la depărtare, craniul strălucea fantomatic în lumina filtrată de nori şi pădure a dimineţii.
            -Bună dimineaţa, mamă.
            Şi atunci se sfârşi totul. Lumea asta macabră, gânduri, imaginaţie, tot. Era moartă. Era moartă de-a binelea. Sângele începuse să aibă o gâlgâire vag cunoscută. Ochii deschişi priveau larg, dar o ceaţă se aşternuse peste ei. Mai simţi ceva şi apoi se prăbuşi… pentru a treia oară.
            O durere năprasnică îi furnica moalele capului. Se ridică cu greu şi păşi. Mai privi încă odată la corpul ce cândva, de mult, a fost, o mamă. O mamă bună şi iubitoare, chiar dacă nu adevărată. O mamă adevărată dintr-o lume adevărată, de mult pierdute, amândouă.
            Covorul se mula ascultător pe picioarele lui. Parchetul nu era atât de obedient şi scârţâi. La fel şi treptele. Dar ce mai contează? Una. Două. Trei. Patru…Treisprezece. Ironia sorţii! Auzi! Treisprezece trepte! Nu le mai numărase niciodată. Şi de fapt ce mai contează? Ce-a fost a fost. Gresia rece îi dădu o oarecare stare de nelinişte.
            Totul părea un ritual. Şi avea o senzaţie ciudată. Era ca şi cum ceea ce se întâmpla nu se întâmpla pentru prima oară. Ci că se repeta. Undeva în subconştient existau infomaţii pe care nu ştia să le interpreteze. Şi de fapt cine ştie? De fapt cine să mai. Dacă mai există cine. Ce paradox…
            Deschide sertarul şi ridică cuţitul. Ce amintiri! Cuţitul vechi de vânătoare cu care se mândrea atât de mult. Avea să se răzvrătească. Să facă ceva. Situaţia, dacă nu convine, trebuie schimbată. Deci…
            Pune mâna pe fereastră şi o deschide. Îl izbeşte în faţă masa gelatinoasă şi urlă de scârbă. Pentru puţin. Şi cuţitul se înige adânc în masa informă de…
            Un lichid albastru-verzuliu se scurge.
            “Acid?”
            Ultimele clipe se scurg atât de repede şi totuşi totă viaţa i se perindă prin faţa ochilor. S-a dus tot ce-am trăit şi n-am înfăptiut nimic.
            Dureri atroce îi cuprind gleznele. Şi cu toate astea se aşează în genunchi. Arsuri insuportabile îi găuresc nervii. Cu un ultim gest îşi face cruce şi se prăbuşeşte în neant. Dar înainte de a muri se mai aude răcnind, aşa, de undeva, de departe.
            Şi apoi nimic. Absolut nimic.




CAPITOLUL II



PRAF PESTE OCHI SE ASTERNE ALENE
RPIN PAR ÎMI TREC SATELITI,
STELE DANSEAZA NEBUNE;
DOAR LUNA TRISTA, MUCALITA
SE ZBÂRCESTE SI ÎNCEARCA
SA MA ARUNCE ÎN NIRVANA EI HALUCINANTA.


-Scoală Igor! Iar ai adormit! Unde o să ajungem în felul ăsta??…
Deschise ochii şi-i închise repede la loc.
            -Hai mârşavule! Te-am văzut că i-ai deschis. La 12 decolezi, omule şi e 1140. Hai, fir-ar să fie al naibii de somn!
O ameţeală atroce îi cuprinde tot corpul la prima mişcare. Capul îi cade înapoi în piept.
            -Cocă…
            Se ridică şi-şi aruncă obositul corp sub un duş recomfortant. Cu apă, deşi era extrem de scumpă.
            “Da ce! Să mai plătească şi blestemaţii!”
Se întoarse la pupitru şi înmărmuri. Îşi dădea seama ce face, ştia ce trebuia să facă, totul, de la cel mai mic detaliu, dar ceva era în neregulă. Era ceva ce-i spunea că nu era locul  în care trebuie să fie şi totuşi.
            Vocea spartă din receptor bâzâi încă o dată, mai agasantă, de parcă ar fi vrut să te înebunească pe tine, ca şi cum nu erau destui. Şi parcă nu ar şti că aşa sunt trataţi numai…
            -Mişcă, omule! Te-ai asigurat?
            -O.K.
            -Motor.
            -O.K.
            -Băieţii?
            -Nici o problemă.
            -Zambilele.
            -Am pornit.
            -Să-ţi rupi gâtul.
            -Merci, oligofrenule!
Şi bubuitura puternică a motoarelor acoperi atât de versata conversaţie a pilotului cu “oligofrenul” de serviciu.
            Povestea cu oligofrenu` era veche. De la începutul acestor misiuni, vorbitorii de la bază pur şi simplu nu apasă decât trei butoane şi vorbesc. De aici şi porecla. Dar asta bineînţeles şi de la transport.
            Cei trei călători îşi desfăcuseră deja centurile înainte ca Igor să poată interveni sau ca nava să fi părăsit atmosfera. Astfel, cei trei se treziră proiectaţi cu o viteză deloc de neglijat de ceea ce ar fi trebuit să fie trapa de ieşire. Noroc că interiorul era un pic tapisat pentru asemenea cazuri, acesta nefiind nici primul -nici pe departe- nici ultimul.
            -E bine băieţi?
            Părăsind atmosfera cei trei se degajară prin cameră în cele mai caraghioase poziţii. Miguel era singurul căruia nu-i păsa de micul accident şi “înota” fericit de colo colo. Curând mişcarea începu să fie acompaniată şi de voce. O voce piţigăiată, veselă, ireal de normală, parcă de copil. De fapt la înălţimea lui…
            -Şi cum vă spuneam. Nu trebuia să le desfacem. Voi aţi vrut-o. dar nu-i nimic. Ajungem şi acasă. Şi ne facem mulţi prieteni. Şi gagici. Am auzit că au nişte gagici…Oaah!…
Întrerupse microfoanele, dar vocea mai răzbătea încă, vag, prin peretele cam prost izolat.
            “Mâna a doua. Şi parcă parcă oligofrenu` ăla a cobit cu ăştia trei.”
            Adevărul era că, totuşi, criza lui îi dăduse cel mai mult de gândit. Amintirile acelea îl izbeau cu o realitate covârşitoare. Şi nu aveau nici o legătură cu spaţiul în care acţiunea se desfăşura.
            “Parcă visez.”
Dar ce îl intriga cel mai mult era faptul că realiza că aceasta nu e lumea lui şi el se lăsa antrenat în cursul acesteia. Instinct de conservare, poate. Poate că doar obişnuinţă.
            Părăsi această scenă şi îşi strămută atenţia asupra celor trei. Erau atât de diferiţi. Şi o replică, asurzitoare, îi sfâşie liniştea interioară. Ştia locul, ştia faptele, dar figura rămânea învăluită într-o ceaţă, într-un colţ al memoriei:
            “Ai grijă. Observă. Observă detaliile şi deosebirile. Mai ales deosebirile.!
Vocea căpăta accente spaţiale în creierul torturat de instabilitate al lui Igor. Îşi freca tâmplele cu pumnii crezând că astfel realitatea i-ar fi oferit o altă viziune. Cea pe care o voia, cea pe care o căuta.
            “Ăsta să fie Raiul?”
            Realmente nu.
            “Să nu mă uiţi, Igor.”
Gata. Memoria se restabilise şi acum purta în el două vieţi. Două jumătăţi. Şi totuşi cercul nu era nici pe departe complet.
            Îşi reculese forţele şi începu căutarea. Primul era Miguel. Şi nici nu avea cum să nu fie primul. Energia de care dădea dovadă era nelimitată. De unde atâta energie într-o făptură atât de mică, numai…Deschise microfoanele şi vocea lui piţigăiată umplu încăperea. Dar era oarecum recomfortant, după liniştea pe care o avusese de suportat.
            -…Nu cred. Deşi nu se ştie. Oricum băieţi, fiţi liniştiţi. Ajungem acuşica. Eu am mai făcut drumul acesta. De zece ori, cred. Oricum, ce mai contează? De fiecare dată e altfel.
Opri microfoanele, dar vocea lui persista încă în mintea lui Igor.
            “Ce naiba se întâmplă aici? Tare sunt curios.”
            Manevrele de aselenizare decurseră fără probleme. Deşi era la primul zbor. Sau cel puţin aşa îşi aducea el aminte. Cei trei erau surprinzător de tăcuţi. Până şi micuţul Miguel tăcuse. Atunci observă ceva spectaculos. Ceva măreţ pe faţa bătrânului din lot, pe faţa lui Moeler. Adolf Moeler. Ceva ce mai văzuse. Era sigur. Era acea mândrie, trufaşă, inexpresivă. În meseria lui trebuia să observe oamenii, să le pătrundă stratul de superficialitate pe care-l afişau. Se vede treaba, însă, că de data asta nu se mai purtau măşti.
            Era clar. Înţelese acum şi avertismentul oligofrenului şi era disperat. Se îndreptă către prima santinelă.
            -Adolf Moeler. Vreau să-i văd registrul. Păstrează-l în camera de aşteptare.
            -Nu se poate. Şefu` i-a preluat deja.
            -La dracu`! Încă mai răspund de ei cât timp suntem pe platformă!
            -Vino cu mine! Lătră santinela.
Cei doi păşeau grăbiţi pe culoarele nesfârşite ale adăpostului de la suprafaţă. Toate colţurile, toate culorile erau aceleaşi şi totuşi santinela părea că ştie sigur toate uşile, de parcă erau ale lui toate. Doar dunga neagră din tavan dispăruse, semn că pe aici nu mai erau oficialităţi. Se opri.
            -Şi totuşi, unde mergem? Nu ştiu de ce, dar abia acum îi venise în minte întrebarea.
Simţi imediat ţeava unei arme în spate. Santinela scoase un aparat de transmisie şi raportă pentru cineva, care, se pare că îşi construise un sistem de siguranţă al naibii de sigur.
            -Domnule, s-a terminat vraja. S-a trezit. L-am dus destul de departe.
Cercetă un panou din perete şi continuă.
            -Suntem în sectorul H6. Nivelul de suprafaţă. Ce ordonaţi?
 O voce groasă răsună răguşită din aparat.
            -Puneţi-l la rece. Şi aoi descărcaţi transportul.
Se auzi un declic făcut de un întrerupător pe o armă. Igor îl lovi pe necunoscu fulgerător. Dar tot atât de fulgerător arma inamicului îl lovi năpraznic. Era pe “durere”. Aceasta îl muşcă şi i se prelinse în corp instantaneu. Căzu jos, se zvârcoli odată şi apoi nimic…
            Ceaţa plutea atotcuprinzătoare. Obiectele păreau umbre fantastice venite dintr-un alt univers. O lumină îi înţepa retina dureros de puternică. Şi durerea. Era atotcuprinzătoare.
            Acestea fuseseră primele impresii, primele sentimente, după lovitura ucigătoare.
            “N-am mai luat-o niciodată aşa tare. Cred că era aproape la maximum. Mârşavu`!
            Imaginile se limpeziseră şi la fel şi sursa de lumină. Orice gând durea, aşa că singurul care-şi purta copul imaterial prin creierul stors de viaţă al lui Igor era acela de a anihila lumina.
Cam greu. Mişcatul pleoapelor îl durea. Îl durea pulsul. Totul durea. Cu toate astea creierul se eliberase încet, încet de durere. Cel mai greu era cu dinţii. Neglijenţa lui în acest sens îl costa enorm. Simţea că îi sunt smulşi toţi dinţii şi că i se sapă în locurile lăsate goale de aceştia cu mii de freze. Şi cam aşa îi era tot corpul.
Corpul îi era plin tot de sudoare. Greutatea picăturilor o simţea până în oase. Respiraţia era un adevărat chin. La fiecare inspiraţie simţea cum i se rup plămânii în bucăţi, ca efect al unei explozii nucleare.
            Aşa a dus-o cel puţin trei luni. Şi mai era ceva care îi sugea seva vieţii. Simţea împlântat într-o mână un par. Şi cineva îl tot învârtea şi-l răsucea încontinuu distrugându-i nervii. Dacă durerea n-ar fi fost aşa de mare un tremurat groaznic ar fi pus stăpânire pe Igor. Însă tot răul spre bine. În aceste trei luni n-a putut să afle sursa acestei dureri. Oricum ajunsese la un aşa stadiu de enervare, încât nu-şi mai dorea decât decât să se stingă lumina şi să oprească acel zgomot obsedant ce începuse de la un timp să acompanieze stimulul vizual. Se auzeau picături căzând atroce de ordonat într-un vas plin cu apă. Secunde, minute, ore, luni, ani, secole, pentru totdeauna…
            Nu mai îşi mişcase de mult picioarele şi nici o altă parte a corpului. De vreo câteva ore. Duse lent mâna dreaptă spre noptieră. Apucă tamponul, smulse perfuzia şi apăsă puternic. Nu-l mai durea!
            “Am scăpat!”
Însă primul gând fu să anihileze cealaltă durere, cea psihică. Lovi senzorul de lumină cu atâta ură încât rămase o urmă vagă pe acesta. Apoi aranjă şi partea auditivă şi dădu să iasă din cameră.
            Dar rămase înţepenit la ieşire…ţeava armei era îndreptată spre el. Întrerupătorul era în poziţia a doua. Cu negru, în dreptul acestuia scria durere. Picioarele i se înmuiară şi văzu că nu mai vede. Îşi dădu seama că o să leşine. Şi chiar a leşinat.
            Milioane de watti se abăteau asupra lui cu forţa a sute de locomotive. Tot peisajul nu era decât o pată de lumină garnisită ici colo cu câte o pâlpâire de umbră aruncată haotic peste curcubeul strălucitor, tot mai strălucitor.
            Sentimentul predominant era acela de înghesuială. Şi asta datorită chingilor care-l ţineau strâns legat de scaun.
            Ameţeala de la început devenise doar o simplă impresie, aşa că, se vede treaba că nu era singur în cameră. O voce răguşită rupea tăcerea din când în când dând ordine scurte. Urma o mică mişcare în cameră, după care liniştea se contopea uniform cu căldura emanată de zecile de becuri ce-l atacau furibunde cu lumina lor orbitoare.
            Ore în şir scenariul se repeta. Asta până la un moment dat. Luminile se stinseră una câte una şi în locul lor rămase o pată dureroasă de întuneric care zămislea culori fantomatice într-o succesiune haotică. Părea o simfonie de culori.
            Curând însă spectacolul se termină şi două feţe bărboase îl conectară la “Maşina Adevărului”. Ce era aceasta de fapt? Un analizator al răspunsurilor, care lucra cu probabilităţi de conectare a neuronilor. Pentru un răspuns fals îi acorda pacientului o durere proporţională cu minciuna.
Şi ochii lor verzi îl distrugeau psihic.
            După scurtul “interviu” a fost nevoie de doi oameni să-l scoată din cameră. Maşina Adevărului lucrase întradevăr profesionist.
            Şi peste tot ochi verzi. De parcă cineva s-ar fi jucat cu genele “lunaticilor” -cum erau cunoscuţi, mai în popor, locuitorii, băştinaşi ai Lunii- şi ar fi condiţionat toate naşterile cu ochi verzi.
Şi cât ura acea culoare.
            Intrară într-o cameră ce-l izbi pe Igor prin puritatea verde a culorii pereţilor. Muşchii de la picioare i se zbăteau involuntar de voinţa lui. Făcea eforturi vizibile să nu tremure. Dar se pare că simţurile lui nu mai răspundeau la fel de bine ca înainte. Se simţea inutil şi lipsit de puteri. Era parcă în toiul unei beţii puternice cu băieţii de la seviciul tehnic.
Ce vremuri! Ce distracţii! Şi localul acela select de pe colţ. Ştia fiecare miros acolo. Parcă se şi vedea la masa lui, roşie, veşnic pătată de lichior şi veşnic unsuroasă din  această cauză. Nu se dădea în vânt după noile băuturi sintetice, prefera berea. Bea până la zece halbe fără să se ducă la W.C. Era un fel de campion în acest domeniu şi mulţi îşi pierduseră banii în acest sens.
            Şi apoi negru şi apoi verde şi iarăşi negru. Şi apoi chipul mamei, blând, la fereastră, privindu-l cum se freacă de pereţii casei şi apoi alergând ca nebunul prin pădure spre peşteră.
            Dintr-o dată parcă se văzu în pădure alergând şi realitatea înconjurătoare îi reveni într-un târziu pe retină. Îi doborâ dintr-o lovitură pe cei doi paznici, ce rămaseră la pământ, unul fără răsuflare. Puterea şi exactitatea loviturii îl lăsase pentru o clipă cu gura căscată. Apoi îi mai aplică o lovitură celui care mai respira şi începu caruselul uşilor. Albe, galbene, verzi, albastre, mici, mari, imense, holuri de doi metri sau de două sute într-o înşiruire fără sfârşit. Şi nici un urmăritor, şi nici un oaspete nepoftit, cu ochii verzi.
Mai apoi ajunse într-o zonă unde negrul şi mirosul de cloroform făceau legea. Luă uşile la rând. Spectacolul ce i se derula în faţa ochilor era parcă smuls dintr-un film de groază. În fiecare încăpere erau grupaţi câte cinci inşi cu ţestele tăiate şi conectaţi la nişte aparate ce le extrăgeau din creier, picătură cu picătură, o subsanţă cenuşie spre transparentă. Femei, bărbaţi, zeci, sute. Câte cinci, câte cinci.
            Mai uşor de calculat!
Nu mai băgă în seamă asistenţii care se perindau pe culoare pe lângă el conectând şi deconectând “pacienţii” de la acele monstuoase aspiratoare şi aruncându-i pe cei care nu mai foloseau la nimic prin nişe pe lungi tobogane spre cine ştie ce abatoare. De fapt nici asistenţii nu păreau să-i acorde mai multă importanţă decât le acorda el. Şi îşi continuau munca în halatele lor negre cu manşete albe, impecabile, strălucitoare chiar, dar atât de morbide.
Intră în camera de serviciu. Conectă computerul. Informaţiile aflate îl zdruncinară şi mai mult. Într-un târziu îşi reveni şi reluă figurile văzute pe mese, lungite, cu faţa în sus. Unul dintre ei era Adolf Moeler. Săracul, şi el crezuse că…
            Lunaticii făceau contrabandă cu carne umană. O trimiteau pe Tremens 14, unde noua colonie umană primea cu plăcere orice hrană, plătind în schimb gros, cu materiale atât de necesare unei planete fără atmosferă, din care să facă aliaje rezistente la ploi de meteoriţi sau alte condiţii vitrege specifice Lunii, pe care Pământul secătuit nu le mai putea oferi. Şi pe lângă asta tonele de magneziu pe care le introduceau în “bolnavii” aduşi pe Lună. Administrat oamenilor, în amestec cu o plantă ce creştea pe Solaria Gemini, creierul producea cel mai puternic drog şi în acelaşi timp cel mai căutat: scabatum. Era foarte dificil de obţinut şi un corp uman producea în medie 3-4 grame. De aici şi hemoragia de bolnavi psihici sosiţi în ultimul an pe Lună. Însă în dreptul pieţei de desfacere apăru un mare semn de întrebare. Locul de desfacere era secret. Strict secret. Acesta fiind computerul unuia dintre asistenţi, însemmna că nici aceştia nu aveau acces la toate informaţiile.
            Sistemul nervos al lui Igor lucra la intensitate maximă explorând posibilele pieţe de desfacere, însă fără să repurteze vreun succes. De aceea, o mică plimbare pe nesfârşitele holuri lunatice părea o invitaţie prea avantajoasă pentru a fi refuzată.
            Paşii păreau glaciali peste liniştea sinstră ce se lăsase peste întreg complexul. Bântuia de ore întregi, ca o nălucă uitată undeva, într-o dimensiune pierdută din vreun registru sau memorie. Asta până dădu de primele porţi blindate. Culoarele deveniseră octogonale şi aveai o oarecare senzaţie de nesiguranţă, de parcă dintr-o clipă în alta pereţii ar fi dezvăluit ceva ascuns şi morbid. Ceva care în orice caz ar fi dus la un sfârşit. Şi oare aceste uşi nu arătau acest lucru?
            Ajunse undeva ca într-o intersecţie. Tavanul, din materiale transparente filtra lumina naturală a soarelui, mult prea puternică pentru a putea fi considerată ca ziua cea mai luminoasă pe Terra.
            Atunci simţi acel ceva din el care încerca să-l atenţioneze. Simţea că ceea ce i se întâmplă acum ar mai fi trăit cândva demult, şi de aceea memoria clipelor ce urmează nu revine decât odată cu scurgerea acestora. De parcă ar fi şi acolo şi aici, dar de fapt în acelaşi loc şi timp. Acest lucru îi dădea o oarecare senzaţie de nesiguranţă, întărită din când în când de ciudate viziuni haotice ale unui Pământ năpădit de o mutaţie ciudată.
            Rupt pentru o clipă de realitate nu observă când spaţiul din jurul lui se strânsese enorm de mult. Din vasta sală nu mai rămăsese decât un corp bine stabilit ce străjuia imediata apropiere a lui Igor.
            Pereţii se făcuseră verzi şi simţi că explodează. Şi apoi o rotaţie haotică. Simţurile îi deveniră vagi şi totuşi ceva mai percepea. Imense goluri în stomac şi o senzaţie stranie de imponderabilitate şi verde şi rotaţia aceea, mai degrabă parcă a unui carusel.
O bufnitură puternică şi mirosul de ars ce-l înconjura îl treziră din beţie. Îşi aminti că siţise ceva asemănător la primul salt interspaţial. Deschise ochii şi lovi cu piciorul unul din pereţii laterali ai corpului. Acesta căzu neajutorat într-o parte. Păşi afară.
            “Cred că de data asta chiar m-am ţicnit”.
Şi pe bună dreptate spunea asta. Cum ar fi să te trezeşti deodată pe altă lume decât pe cea pe care crezi că te afli? Să înebuneşti nu alta.
Întreg peisajul ce se arăta privirii părea un tablou de pictor impresionist. Frigul teribil se explica prin depărtarea faţă de soare, sau cel puţin faţă de unul din ei. Pentru că se părea că odată cu apusul unuia, răsărea celălalt. Aşa că planeta era veşnic scăldată în lumina tonifiantă a unuia dintre cei doi sori. Totuşi ceva era anormal în toată afacerea asta. Cerul părea un trucaj prost, iar planeta un platou de filmare. Lucrul acesta îi aduse aminte de prima existenţă şi ca şi prin farmec un drum nesfârşit i se înfăţişă sub picioare. Un drum fantastic, fără început, fără sfârşit, doar orizontul împiedicând vederea să urmărească fantasticul periplu. În afara asfaltului veritabil, în jur străjuia o monotonie înfricoşătoare. Stibine, piroxene, blende sau magnetite, doar câteva exemple ale compoziţiei cenuşii închise a solului. Era ca şi cum cineva îngrămădise voit aceste culori, ca-ntr-un ritual funerar.
Dar cum exista un singur drum, porni de-a lungul său. Nu avu curaj să scoată nici un cuvânt, şi aşa paşii săi făureau ecouri îndepărtate menite să te scoată din minţi. Asta până când ajunse la trepte.
Din depărtare părea un ciudat templu. Dar pe mâsură ce se apropia şi formele îşi dezvăluiau adevărata menire, o frică vecină cu nebunia puse încă o dată stăpânire pe Igor. Era ca şi cum imensa maşinărie neînţeleasă a spaţiului voia cu toate mijloacele să îl elimine, dar un destin superior îl arunca înapoi în vâltoarea nesfârşită a vieţii.
Călcă pe prima treaptă. Instantaneu, totul dispăru şi se simţi atras de o forţă fantastică. Totul dură atât de puţin, încât nu mai reuşi să realizeze că părăsise atmosfera. Nici măcar nu trecu destul timp ca să se decompresurizeze. Pur şi simplu dispăru. O lacomă gaură neagră înghiţi tot ceea ce mişca pe acolo: planeta, cei doi sori şi un biet… muritor.
Şi totuşi mai reuşi să zărească, înainte ca uriaşul val de materie absorbit în misterioasa înlănţuire neagră să îl înghită cu totul, formele cunoscute, atât de familiare, mai întâi ale Lunii şi apoi şi ale Pământului. Norocul lor!


  


CAPITOLUL III

HOTELUL CEL VECHI CU ARHAICE GÂNDURI
SE PLIMBA PRIN TIMP CU AL SAU LEGAMÂNT;
UN CHIP LA FEREASTRA,
PLUTIND PESTE VREME
CHIRIA, FRUMOSUL SI UN PASNIC TEL,
MA ARUNCA NEBUNIA ÎN PLASA-I DE OTEL.


Ceasul mârâia pe masă cu binecunoscuta lui întârziere. Patul scârţâi gata gata să se rupă. Paşi pe vechea mochetă jegoasă în vechii papuci rupţi.
Ura munca aceasta, dar gândul că cealaltă jumătate de an o va petrece în locuri atât de atrăgătoare îi dădea putere.
Apa, se vede treaba nu curgea. Da, dar oricum, cele trei zile care-l mai despărţeau de binevenita vacanţă păreau o banalitate pe lângă cele aproape 20 de luni petrecute în aceste stupide vise.
Era un adevărat coşmar să găseşti clienţi cu gânduri atât de învechite. Ca să nu mai vorbim de riscurile pe care le implica meseria. Cum erau cele două vieţi ce fremătau în el, paralel cu cea adevărată sau banca de date a unei asociaţii de acum două mii cinci sute de ani, referitoare la harta galactică. Erau mici accidente, inevitabile în această muncă. Oricum visul ăsta era cel mai scârbos la care trebuia să ia parte.
Era un homosexual al secolului 19 în mizeria unui oraş de provincie, susţinut financiar de “iubita” lui - proprietarul visului.
Chestia cea mai enervantă era perioada pregătitoare, ce dura aproximativ între două sau trei luni, maxim patru, în care se introducea în personajele visului psihismul pesonajului pe care urma să îl interpreteze. Visul în sine nu dura de obicei mai mult de 12 ore.
Se vede treaba că acesta era un mare bogătaş de-şi permisese atâtea pesonaje în vis şi o durată aşa de mare a acestuia. Venind vorba, putem spune că ne aflăm în faţa unui adevărat record: douăzeci şi trei de săptămâni pregătitoare cu şedinţe psiho-mnemonice şi băi de influenţă neuro-motorie plus cele 92 de ore de vis…
Primele două zile se scurseseră fără vreun eveniment imporatnt de notat.
Călca sictirit pe aleea jegoasă din faţa hotelului. Bălţile formate de recentul potop îi primeau paşii nesiguri cu o plăcere demenţială.
Nu ştia ce-i venise. Programul lui era cu totul altul, şi totuşi nu se putu opri. Exista ceva în visul ăsta de care nu ştia. Şi de fapt nefiind visul lui ce s-ar fi putut întâmpla?
Şi deşi atmosfera devenea tot mai apăsătoare, pe măsură ce se îndepărta de zona prescrisă paşii îi deveneau tot mai siguri. Îndepărtându-se, peisajul devenea tot mai sumbru, mai neclar. Percepţiile vizuale erau aproape nule, însă auditiv, parcă posibilităţile lui se dublaseră, dacă nu chiar se amplificaseră mai mult. Şi în toată această ceaţă şi tumult de voci şi sunete, mii, milioane de Reynoldşi, singurii vizibili.
Deşi era clar pentru el că încălcase regulile jocului, nu se putea opri. Noile percepţii îl ameţeau şi îl trezeau în acelaşi timp. Mergea de un timp nedefinit când se lovi de ea. Era ca o barieră magnetică, de genul celei care străjuieşte sediile secrete ale fiecărei planete.
Şi parcă în plutirea transparentă îi văzu chipul atât de familiar. Îşi stoarse creierii şi-şi aduse aminte. O văzuse ieri, venise cu trăsura cu Reynold de mână şi urcaseră în camera de sus. Mai apoi o văzu în mintea acestuia, zăcând moartă în propriu-i sânge şi alcool, cu trupul gol, ciopârţit de un antic tomahawk.
Alergă şi trecu prin barieră. Timpul se condensă pentru o secundă şi apoi explodă într-o furtună imensă ce-l aruncă înapoi în sala de unde era condus visul. Miliarde de luminiţe pâlpâiau şi privi în jur. Ceva inexplicabil se întâplă. Coborâ de pe scaun şi totuşi rămase acolo pironit cu centurile de siguranţă. Ochii holbaţi ai operatorilor aproape îl împroşcau cu nesiguranţă…
“Sunt o pădure” îşi spuse şi legăturile i se desprinseră.
“Plutesc aici şi acolo şi ochii îmi sunt milioane de ferestre. Mă combate doar frigul când privesc pe unele dintre ele. Mă simt bătrân şi totuşi trupul meu este unul de prunc. Cuvintele mele sunt neclare şi totuşi am impresia că spun totul. E dureros de frumos când priveşti încolo. Poate că asta m-a smuls din călătoria mea efervescentă.
Şi apoi iar cad în prăpastia propriului meu eu şi nu-mi vine să cred. Cine sunt? Declaraţia asta o dădusem sau era doar o halucinaţie? Nu mă întrebaţi, căci răspunsurile mele dor! Măcar de-ar fi ale mele.
Mă căznesc să mă ridic, dar parcă sunt plin de nisip şi cad iar, tot mai adânc, tot mai sus. Mi se pare că pledez la un tribunal pentru o cauză nobilă. Să nu mă întrebaţi de unde ştiu de cuvântul ăsta că nu şitu să vă răspund.
Inocenţă. Da. Acesta e cuvântul. Cuvântul care separă, cuvântul care împarte. De fapt în seva lui imemorială stă scris cu litere nescrise ceea ce de fapt nouă ne spune. Şi dragoste…
Ieri m-a vizitat. Era ea, atât de gingaşă şi totuşi puternică în frumuseţea ei. Aş vrea s-o iau cu mine când plec şi să-i arăt văile nemărginirii, să pulsăm, cuasari nebuni într-un limbaj de ani lumină. Dar vă întreb: oare substanţa timpului e atemporală?
Şi atunci iar mă despart şi cuprind infinitul în pumni şi mă rog şi mă desprind şi mai tare. Şi cu cât alerg mai mult, cu atât distanţele se opacizează şi gândurile mi se sparg de ţărmurile stâncoase ale unei noi trepte.
Azi mă simt ciudat şi parcă materia mea nu există şi parcă eu sunt o piatră zvârlită de colo colo. Tanya nu e să mă prindă de mână, să alergăm peste pajişti şi să mirosim de parfumul fericirii. Poate că ea ar şti să-mi spună de ce, dar nu pot să o întreb.
Da, sunt tot eu şi luminile de pe feţele celor din jur mă înspăimântă. Ah, îmi aduc aminte acum. Mai întâi a fost peştera. Cu glazura ei de profan şi cu opoziţia mea retorică. Dar sfârşitul? Era chiar adevărat. Apoi nebunii. Oare astea sunt doar nebuniile mele? Nu ştiu cum şi de ce, dar mi-a mai crescut un simţ. Totul e adevărat, nu mai puţin adevărat decât aerul pe care îl respiri, doar îl simţi şi nu mai poţi fără el. Îl intuieşti fără să vrei. Poate chiar mai mult: vidul. Şi totuşi atât de departe…
Şi acum asta. Visul acela degradant. Poate că de-asta am vrut să plec de acolo. Ceva din mine striga după ajutor şi eu nu auzeam. Îmi construisem bariere de netrecut pe care eu le-am ridicat şi tot eu le-am dat jos. Dar oare n-am dărâmat prea mult?
Aruncat de colo colo, îmi aduc aminte. Aş vrea să mă căiesc, dar oare nu e prea târziu? Mă întreb oare, dacă nu v-am spus deja prea mult ca să înţelegeţi. Dar oare eu am înţeles ceva?
Şi atunci totul se opreşte şi cad în ceva ce aduce cu vidul doar că e plin. Sunt eu şi mai am un pas. Un pas cât o viaţă. Dar ce viaţă! Dar speranţele se nasc molecule şi devin universuri. Păşiţi deci în universul meu să vă arăt adevăratele molecule ale voastre. Acesta este sfârşitul, dar încă nu e decât un alt început…
Undeva, departe cineva plângea şi totuşi câtă bucurie în câteve lacrimi adevărate.










CAPITOLUL 4


AVID DE SPATIU, NU DE MATERIE
SUNT UN GLAS OBOSIT DE COPIL
SUNT O STRANIE ALEGORIE,
PESTE CARE PLOUA CU GÂNDURI AMARE;
DOAR SUBCUTANT MAI SIMT
RACEALA DIN JURUL FOCULUI.


Să te simţi liber şi totuşi să nu poţi face nimic. Să ştii că acesta e adevărul şi ceilalţi să ţi-l arunce în faţă ca pe un gunoi nefolositor. Şi atunci vă întreb: cine sunt nebunii, şi unde se termină normalitatea?
Da, am pus virgulă după nebunii şi nu e nici o greşeală. Acestea sunt pur şi simplu faptele şi chiar dacă sunt despărţite -chiar la milioane de ani lumină- ele sunt atât de strâns legate, că nimic nu le-ar putea descifra.
Sunteţi oameni? Da, eu un “nebun” vă întreb. Să ştiţi că aici, în fundul ireversibilităţii, afli cum stai cu umanitatea; pierdută, izolată sau infim prezentă. Unde vă aflaţi? De care parte a baricadei? În primele rânduri, brancardieri, şi totuşi atât de departe de esenţă, în străfundul unui buncăr atomic, privitor irelevant, doar al clipelor premergătoare, sau cumva buturugă de nesimţire aruncat de colo-colo, parazit de sentimente.
Măcar de-ar fi aşa de simplu.
Priviţi înapoi! Puteţi? Vedeţi ciuma pe care o lăsaţi în urma paşilor voştri? Nu. Şi atunci revin. Cine e juriu, care sunt juraţii şi eu sunt condamnatul? Să ştiţi că aş pleda “numai” eu pentru vinovăţie dacă aş putea, dar am şi eu ceva în mine care mă opreşte, mă sileşte să dau înapoi, să dau vina pe voi. Şi poate că nici nu ştiţi despre ce e vorba. Poate că sunt chiar nebun şi visez că vă spun toate lucrurile astea. Şi toate pentru că am deschis ochii, şi orbit de frumuseţea,pe care-am întrezărit-o, măcar pentru o clipă, voi vreţi să mă condamnaţi pentru eternitate. Dar vă înşelaţi amarnic. Căci trupul acesta e doar un adăpost, temporar, precar, iluzoriu.
Astăzi mi-au schimbat călăul. Matahala care-mi aducea de mâncare a fost pedepsită pentru ce mi-a făcut. Vedeţi? Mai există oameni şi pe lumea asta.
Mai prost stau eu cu ceea ce mi s-a întâmplat şi voi nu vreţi să credeţi. De ce l-a crezut lumea pe Einstein? Pentru că a fost genial în explicaţiile lui. Şi atunci cum să vă fac să înţelegeţi -un profesor mediocru- cum să simţiţi ceea ce eu am reuşit. Însă am speranţa, şi este să ştiţi o groază, că va mai ajunge cineva şi încă cineva, până se vor umple aceste locuri nefaste şi totuşi speciale şi atunci veţi înţelege. Nu. Veţi simţi. Şi atunci să vedem cum veţi sta cu nebunia.
Apropos, noul gardian e chiar mieluşel şi se poartă cu mine la fel ca şi cu un om normal. Poate că ştie el ceva. Perfect, dar uşa rămâne tot închisă şi pereţii tot acolo.

Să ştiţi că mă îndoiesc şi eu câteodată că aş fi trăit cu adevărat acolo, dar experienţele par atât de reale; nu, sunt chiar reale; încât ţin să vă contrazic. Dacă aţi citit “Dune”, atunci mi-aş dori ca toţi oamenii să fie Deptvorbitori.
Totuţi, dacă tot sunt nebun şi închis aici pentru o viaţă, neavând posibilitatea să vă spun lucrurile astea, atunci să uităm puţin de mediul acesta şi de problemele mele şi să vă povestesc ce valori am cultivat în viaţa asta şi pe care le-am considerat demne de toată atenţia mea. Ce naiba, dacă tot am ajuns aici, am timp destul să vă spun despre mine şi s-o găsi vreun “nebun” pe acolo pe afară, care să ia seama la cuvintele unui muritor de rând. La urma urmei poate că şi eu şi cititorii mei - am speranţa că va fi la plural - vom învăţa ceva.
Aş începe cu prima parte, chiar dacă nu ştiu dacă e relevantă. De fapt tot ceea ce ţine de mine e atât de vag, încât îmi vine să mă opresc aici şi să încetez pledoaria. Dar nu pot. Simt că veţi înţelege şi-atunci cuvintele vor prinde viaţă şi se vor ridica, la început bebeluşi, maturizându-se: gândurile voastre.
“Acerb” -aşa aş numi primul capitol enigmatic al încercării mele. Aş vrea să mă contrazic, să mă caracterizez, dar încercarea mea ar eşua la ţărmul ciclicităţii, val după val. Aş deveni doar un portic de iluzii deşarte, doar interiorul v-ar fascina. Vă întreb, oare nu v-aţi gândit la ce se gândeşte cel de lângă dumneavoastră, sau ce-i place lui sau ei, oare nu v-aţi gândit ce secrete ascunde în scoarţa lui milenară, timpul, aşa cum îl percepem noi? Dar v-aţi gândit vreodată că în voi zace răspunsul, inocent şi izolat de necunoaşterea şi de fapt de încăpăţânarea de recunoaşte că ştiţi deja acele lucruri, sau măcar le bănuiţi? Ştiţi voi ce era în capul meu când am realizat că sunt doar praf? în deşertul amărăciunii mele, dar mi s-a mai dat o şansă şi-acum plutesc pe marea speranţei.
Ştiu că dezordinea aparentă din discursul meu pur raţional vi s-ar părea ilogică şi argument împotriva mea, dar reveniţi în acele rânduri şi adevărul va grăi din adâncul inimii voastre. Coborâţi mai adânc, mai sus, şi de veţi putea, rupeţi lanţurile şi apăraţi umanitatea voastră regăsită.
Căci, ce e viaţa? Dacă nu o fugă după adevăr, una de adevăr. Sună bizar, venind de la unul ca mine, dar întrebaţi-vă, dacă nu cumva mă recunoaşteţi în jurul vostru: un licăr de speranţă într-o geană de copil, o stranie copilărie în părul unui bunic, un sărut de tristeţe pe buzele unui suflet părăsit. Căci totul se vede doar că noi nu privim.
Mi-e greu să împart cuvintele aşa, dar poate c-ar fi şi mai greu de la o tribună, oricum nu am stat niviodată bine cu cele rostite. Se pierd implacabil dacă auditoriul nu e în stare să-i surprindă adevărul. Aş vrea să sparg cuvântul acesta ca să vedeţi perţii netezi de curaţi pe care să curgeţi ca nişte stalactite de sfioşenie pentru cei ce vor mai fi - trecutul vostru.
Eh! Partea a doua e iar un argument împotriva mea. Dar oare doi poli de acelaşi semn nu se resping? Şi atunci vă întreb de ce nu priviţi cu adevărat? Şi răspunsul va veni tot de aici, din izolarea aceasta relativă, căci, poate, sunt mai liber decât credeţi şi nimic sau nimeni, fizic cunoscut nouă, nu mă poate reţine, căci sunt ca şi voi. Poate că par mai distrus decât industria gândurilor mele măcinate. Doar că am început să le pun cap la cap.
Făcând o mică paranteză - cam ca mica paranteză pe care o tot fac de la început - un prieten bun, pe care nu-l cunoaşteţi mi-ar fi spus următoarele cuvinte, la care aş vrea să meditaţi adânc, chiar dacă al le spunea în glumă; sper că n-o să îmi ceară drepturi de copywright:
“Cine sunt eu ce rol am eu în acest univers? Dacă te întrebi asta în fiecare zi, într-o lună te sinucizi.”
Revenind la problematica a doua, vă spun că v-aţi putea sparge în cioburi de speranţă mută dacă v-aş spune adevărul care nu vă e disponibil. Pentru că toţi avem tiparele noastre şi câteodată e posibil ca toate cuvintele existenete să nu încapă şi atunci disperarea şi-ar pune pecetea pe haosul ce domneşte deja în toţi.
Nu vă simţiţi deja spulberaţi de valurile imaginaţiei voastre infinite? Dacă nu, orice simţire de comuniune cu ce am spus până acum e total inutilă. Căci visele vă sunt pecete ale trecutului unui viitor imuabil. Pare paradoxal, dar oare nu ni se pare totul paradoxal. Materia cenuşie. Cât de banal sună! Şi cât de morbid. Şi totuşi e depozitara vieţii noastre cotidiene. Ce e mai departe, poate aflaţi voi!…
Trei. Cât de scurt, atât de alert şi singuratic. Pantonimă pentru o existenţă mai bogată, la propriu. Şi tehnlogia în slujba înrobirii. Ce ironie! Dar citiţi. Orice carte vă va depăna viitoruri în care noi suntem robii ei, deşi ne-o facem pentru a ne elibera. Deci, rezultanta imediată este faptul că ne putem dispensa de ea, că avem “puterea” să ne descurcăm fără ea. De aici cuvintele vor exploda fantastice, în lumina absurdului şi ilogicului, dar raţional, vor fi inteligibile şi explicative…
Germinant. Suflul creativ mă aruncă haotic peste gândurile moarte ale unei străfulgerări. Copacii gândurilor mele cad seceraţi de necesitatea unui refugiu. Mă grăbesc, căci timpul rugăciunilor a venit şi pecetea celor ce nu mai sunt mă apasă, apatică, la fel ca o chemare a străbunilor.
Am pierdut pe cineva. Banal. Nu? Cu toţii pierdem pe cineva sau ceva. Am plâns? Nu. Voi, ştiaţi? Nu.
Mă duce gândul încolo, către tărâmurile frumoase, unde a găsit fericirea. Ar părea colosal de normal, dar nu putem noi conştientiza adevărata valoare -matematică- a fericirii. Nu vreau să judec, dar oare cum va fi să fie să scapi de toti si de toate si să zâmbesti in cele din urmă. Cum putem noi să ne găsim un punct de referintă pentru o judecată pe care nici măcar nu ne-o putem imagina. Căci dacă am putea, n-am mai fi. As vrea să scriu o carte întreagă despre el, dar cum as putea, când nu l-am cunoscut prea bine, si apoi sunt altii care-si cer rândul. N-am lacrimi, si-mi vine să plâng această lipsă. Oare n-am constiintă, mi s-au uscat sentimentele, ca valuri, la un tărm singuratic. Sau poate am aflat ceva care-mi dă siguranta că, în ciuda judecătii altora, el a găsit fericirea, si în fundul sufletului, el crede la fel.
Prea putin si prea scurt, dar câteodată, mai putin e mai bun pentru noi, căci, vă întreb, sincer si inocent –fie vorba între noi, dacă am fi asa- cine e gata să stie tot?




Mă afund în valuri de subsatanţă grea si paradoxuri usoare mă-nconjoară, ca stihii nestinse si stinghere si gândul mi-e un pur sânge omenesc si doar el e adevăr si substantă. Astept, aici, la marginea necunoscutului si noaptea e adâncă. Dar visele-mi sunt cutite înfipte în lucarnele noptii. Si doar asa mai putem duce culorile curcubeului, sparte în cioburi pe care călcăm fără măcar să icnim[x1] .
Aş vrea să cad într-o crevasă infinită şi să fiu doar eu şi lumea mea imaginară şi plutirea să fie o cădere nesfârşită în care să fiu doar eu şi eu.
Dar dogoreşte lumina noastră şi noi suntem cădelniţe de sfioşenie şi matreialitate. Ah! câtă greutate apasă pe “noi”, dar nu simţim, ca şi cum întregul ar fi rupt, iar noi nu ştim a începe. A începe a vorbi. A începe a cunoaşte.
Cumva, undeva pe drum, am pierdut ceva, iscat din stihiile mării şi din splendoarea apusurilor. Mă aflu aici, dar gândul trecutului e prezentul ce mă apasă. Cu sacrilegiu, oare să ne rupem pentru a ne uni? Paradoxuri şi nonlogică. Iată cu ce ne înfruptăm, totul trecut prin greoaia noastră logică. Dar spulberati logica şi priviti în adâncul timpului. Ajunşi aici, timpul devine un vector infinit, crescut din exterior către polii noştrii ai acurateţii. Pământul, e un cub de perenitate pentru o izbăvire anterioară. Să nu greşim, căci, poate vom afla. Dar între filele copacilor există răspunsuri, căci frunzele grăiesc şi pajistea ne cântă. Căci marea ne aude şi ne zâmbeste în imensitatea valurilor ei furtunoase. Să nu ne temem, căci pe fund zac perlele sinceritătii, şi ajunşi la răscruce păsiţi fără prihană pe unde trebuie.
Astăzi voi pleca si valurile au să-mi scrie numele în nisipul plajelor. Şi vântul îmi va cânta despre curăţenie şi voi fi usor. Şi pământul va plânge, căci, copil fără moarte, nu ştie ce să facă decât cu corpurile. Şi totuşi trandafirii vor picura a imensitate şi sfârşitul va fi doar un alt început.

Am simţit culorile şi am gustat cuvintele, iar muzica mă îmbia în substanţa ei premergătoare. Doar că sunt un profesor mediocru, iar cuvintele mi se sparg în amonte, iar ura în aval. Şi cu toate astea vă cânt a melancolie şi suspin. Dar izvorul e acolo, intact, plin de nemărginire şi bucurie şi iubire…fireşte.

Revenind cu paşi greoi la realitatea asta perimată, mă pregătesc pentru marea auditie. S-a format o comisie specială de apel pentru a discuta posibilitatea editării acestei epistole pentru umanitate. Cred că i-am convins, chiar dacă nu pentru “asa zisa valoare” – cum au numit-o ei - a cărtii, ci pentru suportul financiar, chiar şi ipotetic pe care l-ar putea aduce sanatoriului, dacă ar deveni un best-selller. Ceea ce este foarte posibil, dat fiind statutul autorului, adică eu.
Iată-mă colindând nesfârsitele culoare imaculate, albe – e cel mai bun lucru din aceste locuri - pătate de usi blindate, încadrat de trei uriasi de gheaţă. Camera de audienţe e goală. Mă aşez pe un scaun şi gheţarii după mine. După zece minute de aşteptare, în care tensiunea reverbera în pereţi ca o pasăre mută, a cărei pui erau devoraţi de un viclean prădator, comisia păsi în cameră. Tăcerea ţipa, de parcă paşii lor erau ultimii şi totul urma să se prăbuşească într-un uriaş nor de praf…
Seful comisiei, de fel un bătrânel simpatic pe care timpul îl încercase din greu, vizibil emotionat, cuvântă cu glas gutural si uscat de timp.
- Domnule Igor, am să încep prin a vă spune că acestă comisie a luat decizia în ceea ce priveşte editarea epistolei dumneavoastră. Însă, trecând peste acest lucru, aş vrea, dacă doriţi, să purtăm mai întâi o discuţie despre situaţia dumneavoastră. Eu, şi în totalitate cei aici prezenti consideră cazul foarte interesant. Oricum, vreau să vă asigur că rezultatul deliberării noastre de astăzi nu va fi influenţată de acestă discutie, cordială, sper.
“Teste si iar teste. Afurisitele lor de teste.”
O femeie din comisie, cu părul negru, spicat, luă cuvântul şi începu mă descoasă.
- Domnule, am înteles că aveti un comportament exemplar. Aş vrea să vă întreb, cât de reale vi se par întâmplările prin care…
- Nu mi se par stimată doamnă. Chiar sunt reale. Şi nu cred că cineva sau ceva de pe lumea aceasta mă poate convinge că tot ceea ce s-a întâmplat se află doar aici în capul meu.
Degetul arătător se ridică usor, într-o zvâcnire necontrolată, bătând insistent fruntea mea încercată de nesfârsire.
Femeia fu adusă la tăcere. Dar bombardamentul continua. Un personaj foarte ciudat din comisie luă cuvântul. Părea decupat dintr-un film alb-negru de groază. Culoarea pielii ducea către gri-metalic si de câte ori sclipirea aproape de nebunie a ochilor părea că se stinge, luceau cei doi canini de sus, ireal de mult crescuti, însotind fiecare cuvânt, parcă scuipat.
- Ia te uită, micutul îşi apără drepturile. Să ne aflăm în fata unui nou caz de însănătoşire ireversibilă?
- Domnule Scarecrow, nu am de gând să ascult debilitătile dumneavoastră în legătură cu statutul meu, care de fapt şi de drept este deja stabilit, ireversibil, cum tocmai ati spus, chiar de când am fost adus aici. Am acceptat să ramân aici în speranta că veti întelege ceva, sau în cel mai rău caz pentru binele ştiinţei. Aşa că vă rog să vă conformaţi, sau nu mai am să vă răspund la întrebări.
- Bine, bine, domnule scriitor. Aş vrea să-mi desenaţi ceva, orice vă vine dumneavoastră în minte acum. Dacă eşti pregătit pentru asa ceva, doctore. Cere şi ti se va da.
După câteva clipe apărură în sală un şevalet, o planşă şi un cărbune, după indicaţiile anterior date. Mâinile işi aduceau aminte, însă la început greoi, pentru a se dezlăntui într-o fantastică cavalcadă de tonuri şi forme.
Într-un sfert de ora plansa se umplu. Doar că acum renunţasem la monştrii si la alte desene macabre. De data asta, totul era lumină si din lumină mă hrăneam.
Între timp juriul studia dosarul meu, căutând orice indiciu despre talentul meu “descoperit”, cum spuneau ei. Tocmai trecuseră în revistă tot ce putuseră când coala mea ateriză in fata lor, pură şi plină de iubire. Atunci am aflat şi am realizat ce se va întâmpla…

- Comisia, astăzi întrunită, scuzaţi-mă doamnelor si domnilor daca acest termen nu include coeficientul dominant pe care-l căutăm cu totii, dar mă simt nevoit să urmez această cale, sesizaţi paranteza, tot ceea ce am vrea să vă mai spunem este rezultatul la care am ajuns. Nu ştiu cât de usor va fi, dar sper să fim călauziţi în directia în care trebuie. Metodele le avem, doar ne mai trebuie inima.
Si apoi discursul deveni ceea ce toti cunosteau a fi înţelegerea paralelă şi toti erau unul şi-ntr-unul se ascultau. Clipele ce treceau erau doar pasaje de bogătie sentimentală şi culori şi forme şi curcubeu.
La plecare toţi ştiau ce trebuie să facă, stiau că războiul abia începuse şi ei erau câştigătorii. Dar peste toate erau şi oameni şi îndoielile îi toceau necrutător şi cădeau loviti de tristeţe şi melancolie. Şi apoi zburau iar înspre tărâmurile promise şi beau apa limpede de viată şi reveneau cu surâsuri în ochi şi cu ploaie în vorbe şi cu bucurie în gânduri.
Şi când erau izolaţi, nepuntinciosi de disperare, căutau rândurile alese şi citeau până li se imprimau gândurile din cuvinte în ochi şi în suflet, şi atunci iar porneau.
Şi tot veneau noi şi noi oameni şi nu li se spunea nimic şi ei căutau şi găseau, dacă se uitau în directia bună. Şi atunci porneau şi ei, vestitori de sclipiri imaginare peste deşertăciunea amărăciunii mele…
Eu zac aici, fizic, şi timpul e pecetea pe care o pun pe aceste rânduri şi poate că va veni şi vremea pe care o aşteptăm si poate că vom vărsa lacrimi de milă şi de bucurie.
Doar undeva, departe, bătalia se simte ca o lovitură uriaşă de baros, ca o furtună uriaşă şi oamenii sunt furnici şi totusi Golliaţi ireversibil porniţi împotriva distrugerii timpului şi a adevăratelor valori.
Deja, pe măsură ce se astern rândurile aici, realitatea se schimbă şi simt cum se apropie şi timpul meu şi voi încerca să fiu tare, să nu mă las. Ştiu că nu e uşor, dar simt cum aripi uriase-mi cresc şi ochii-mi sunt vânturi şi cuvintele gânduri de iubire.
Doar undeva, adânc, Pământul fierbe clocotitor, sfâşiind sufletele slabe ca prădătorii prada. Doar că de fiecare dată se pierde ceva, fiecare sacrificiu lovind greu suflul mortii. peste tot se dau lupte si nici eu nu mă las. Mă lupt din toate puterile mele şi cu ceea ce am primit.
Orizontul se desface în cioburi de întuneric şi ultima bătălie începe şi văd toate cortinele şi toate barierele. Timpul, scârbit, se ascunde în mintea mea obosită şi o sfâsie ca pe o cârpă mucegăită de minciuni si relativităţi. Atunci m-am hotărât. Voi fi o carapace uscată şi doar căldura mă va mai ţine în viaţă. Înghit găuri negre ca un obez niciodată satisfăcut şi pe ochi mi se aşterne tăcerea nesfârşitului.
Mai apoi copacii au să mă jelească, iar vântul va fi patima mea necunoscută şi marea, lacrimi fără de sfârsit.
Eu voi fi pedepsit, dar vom învinge chiar dacă eu voi zace aici mereu, încremenit în clipa următoare, plantă nefolositoare, aşteptând recolta premergătoare victoriei. Şi eu voi fi doar un gând de victorie pentru sinceritate şi iubire. În vecii vecilor.



P.s.
            Pentru suflete părăsite speranţă, pentru tristeţe o firavă bucurie, pentru culori viaţă, pentru durere voinţă, pentru arsuri alinare, pentru oameni iubire, pentru eternitate…aripi de ceaţă.





 [x1] Textele prezente în acest blog aparţin autorului şi pot fi reproduse numai cu acordul acestuia, acord pe care il puteţi oricând obţine :)

4 comentarii:

Celestine spunea...

Mersi de invitatie :)
Este de rumegat si o voi face sarguincios pe weekend-ul care vine, cu siguranta o sa-mi arunc si ochiu' "critic", care se deschide numai pentru mintile deschise.
Detest critica si criticii:)

O specificatie, de-mi permiti:
Acel PS* ca sa zic asa, este minunat construit, insa... ma gandeam ca ar fi mai citet expus cu "liniuta" intre.

De ex:
pentru oameni- iubire;
pentru durere- vointa, etc etc etc.
Eu am inteles, multi la prima vedere, poate nu le leaga cum trebe:)

Abia astept sa-ti citesc lucrarea.
Eu nu-mi postez cartile pe blog, ultima insa va fi un manunchi adunat de pe blog.
Daca vrei sa intri in posesia lor, give a sign.
Ti le voi expedia cu mare drag.

Pe weekend, asadar.

PS: Pentru suflete adanci- rezonanta!

Namaste

Celestine spunea...

Mda!
Mi-aduce aminte de filmul "the secret window", descrierile sunt superbe, trecerea la dialog le avorteaza si pe buna dreptate.
tu esti omul versului liric, sa-mi fie cu iertare dar pictografica imagine nu se pupa cu conjunctia realitatii dinamice.
ramai pe descriere si creezi un adiacent metaforei.O metafora-n metafora.
Impedimentul cu care o descriere devine circulara este continuitatea si infranarea.
La nvel de pastel - tabloul trebuie sa aiba rama.
Cred daca i-ai pune-o, ar inchega mai bine panza si culorile.
Cand interferezi dialogul iesi din rama si pictura ajunge sa epuizeze simtirea.
Deci cumva cred ca trebuie sa creezi tabolouri, sau daca transpui dialogul in ea sa te opresti la aceeasi metafora fara sa faci incizie agresiva cand cobori in om.

Foarte faina transmigratia si imaginea regresiei, dar am pierdut cumva sirul actiunii pentru ca revii osciland la epistola.
daca as face o execeza inversa ca si un gnostic, as spune ca ucizi realul in ireal.
de asta cred ca ar trebui sa lasi liricul la suprafata si sa scrii separat de el motilitatea rationalului, dialogul, respiratia, traducerea in scena directa.

Mie una mi-a placut, dar pentru un cititor care vrea actiune dupa virgula, va fi un sir prelungit si sinuos de imagini suprapuse. Asta oboseste daca nu e citit pe diagonala.
raman la parerea mea, esti facut pentru vers alb sau descrieri pictografice.
Esti un fotograf al cuvantului, inrameaza-l si imi faci concurenta:)

Felicitari si keep up.

Celestine

Purpur de Miozotis spunea...

mulţumesc...mult...

Flipi spunea...

Interesant lucru. O reacţie asemănătoare am mai avut de la o altă cititoare care a ţinut să îmi "corecteze" - fără nici un fel de supărare sau rea voinţă - finalul-concluzie-vis.
Cred că mi-ar plăcea să citesc ce scrii pentru că ai ceva ce răzbate printre cuvinte. Am făcut un curs de radiestezie prin facultate, e ceva asemănător, probabil că de aceea mă şi atrage. sigur s-a observat.
Nu am vazut filmul...
mulţumesc pentru critică. mai trebuie subliniat că măreaţa nuvelă povestioară a fost scrisă în mai mulţi ani şi normal de mai mulţi eu - finalul l-am scris pe malul mării, la lumina lunii. într-un fel e călătoria mea iniţiatică, ce încă nu s-a terminat.
problema mea majoră e, cred, apa - valul - instabilitatea - inconsecvenţa.
mai mult nu prea îmi pot asuma nişte targeturi foarte clare atunci când scriu, sunt foarte inspiraţional, foarte puţin raţional şi atunci îmi e greu să nu încred în mine.

@ Purpur de Miozotis - cu plăcere oricând.